Eva & Alex – 1


*Prefaţă

La capătul drumului meu va începe un altul. Poate unul mai lin, mai frumos, mai liniştitor şi poate va avea indicatoare. Al meu nu a avut nici măcar o săgeată, nici măcar un felinar după care să mă ghidez. Eu am mers orbeşte de-a lungul şinelor de tren, înconjurată de gunoaie, iarba îngălbenită, oameni în gri şi cu fete obosite.

Arctic Monkeys- Fluorescent Adolescent

Soarele şi-a pierdut intensitatea în ultima vreme. Înainte aşteptam răsăritul cu sufletul pierdut printre nori acum nu-i mai văd strălucirea.

Mă uit în oglindă şi văd o fată ştearsă cu cearcăne proeminente şi par ciufulit. Oftez. Îmi prind părul într-o coadă lejeră şi mă întorc în cameră.

Arunc mai întâi o privire în camera părinţilor. Patul era făcut. Mama e probabil în bucătărie şi tata probabil a plecat pe la 4.

Îmi i-au pe mine tricoul acela pe care scrie “M-am născut deştept, dar educaţia m-a prostit.” – era a unui prieten. Mi-a plăcut prea mult aşa i lam luat. Blugi, adidaşi şi puţin parfum, ghiozdanul e cam tot ce am nevoie apoi mă îndrept spre uşă.

– Unde crezi că pleci?

Îmi ţin respiraţia o secundă apoi îmi zic că oricum nu funcţionează şi mă întorc ca un copil prins cu mâţa în sac.

Mă aşez la masă fără să scot un cuvânt.

Mama îmi pune în faţă un castron cu lapte şi cereale. Simt că am să vomit dacă-l mănânc.

Nu îndrăznesc s-o privesc în ochi pentru că ştiu că-şi va face griji toată ziua dacă nu mănânc.

Dup ace i-au prima înghiţitură simt cum ea se relaxează şi se întoarce la treburile ei.

– La cât vii azi? Mă întreabă ea.

Mă gândesc puţin. Orele se termină la 3 poate pentru mine la 1 dacă plec de la chimie şi sport.

– La 3, îi spun în final.

Termin de mâncat, îmi spăl castronul şi dau să ies.

– Iar te-ai dat cu ojă neagră? Nu era o întrebare şi mă simt oarecum insultată.

Oftez.

Mă uit la ceas.

– Mamă, întârzii la şcoală.

– Bine, bine du-te.

Trântesc unsă şi cobor cele 5 etaje cât pot de repede.

Claudia mă aşteaptă în faţa blocului.

– Mâine nu te mai aştept, se plânse ea.

– Aşa ai spus şi ieri.

Îţi dădu ochii peste cap.

Mergem spre şcoală iar eu zâmbesc oarecum când văd că începe primăvara.

– Mă sunat Sergiu, îmi spune ea cu un zâmbet prostesc pe faţă.

O privesc dezgustată.

– Şi? Spun eu mai mult din politeţe, nu pentru că m-aş interesa ce minciuni i-a mai spus Sergiu ca să o facă să credea că o iubeşte.

În următoarele minute deja regret că am spus acel “şi” pentru că ea a început să îmi povestească fiecare detaliu al conversaţiei ei de 3 minute şi 57 de secunde.

Când am ajuns la şcoala am avut noroc de gălăgia de pe coridoare şi aşa Claudia s-a oprit din povestit.

Prima oră, engleza. Ora de somn căci profesoara nu pare mai entuziasmată decât un copil când îi dai legume când vine la noi în clasă.

– Tema? Întreabă profesoară.

– Nu… se aude din spatele clasei.

Ea oftează ştiind că răspunsul era de fapt “da”. În pauză am vorbit cu Renata să ieşim în weekend. Ea e mai tot timpul ocupată cu facultatea chiar dacă e în vacanţă sau nu.

Am fost surprinsă că încă mă mai sună.

Până la urmă am rămas la toate orele idioate şi m-am întors acasă fără să fiu atentă la drum.

În casă nu era nimeni aşa că în sfârşit mă simţeam relaxată că nu mai trebuie să mă prefac. Am deschis calculatorul iar fereastra de messenger a apărut zâmbitoare pe ecran. Erau peste 30 de bulinuţe galbene fiecare cu un alt nume dar pentru mine toţi acei oameni erau nişte necunoscuţi.

Am dat drumul la muzică şi boxele au început să bubuie şi m-am aşezat în pat. Tata a intrat ca de obicei în cameră, a dat volumul la minim şi a ieşit. Am oftat dar nu m-am ridicat din pat.

Spre seară m-am apucat de scris dar până la ora 10 deja începeam să mă plictisesc. Am stins lumina şi m-am culcat.

*Paramore – The only exception

Era ora 3 şi telefonul meu a început să vibreze sub pernă. Mă trezesc obişnuită de acum cu ideea.

Deschid geamul larg şi aprind o ţigară.

Mă urc e fereastră şi încep să număr câte lumini sunt aprinse la blocurile din jur. Am renunţat de mult să număr stele.

Lumina lunii lasă o pată de lumină pe covor până sub patul meu, făcându-mă să observ o cutie albă. Nu am mai deschis-o de mult.

Privesc cum nimeni nu se plimba pe alee şi parcă pare mai frumoasă aşa. În seara asta am văzut doar 2 maşini.

Uşa camerei mele se mişca încet. Îmi amintesc că am uitat s-o încui şi speriată arunc ţigara pe geam. Era doar Fifi. Oftez şi aprind alta.

Fifi se tolăneşte pe patul meu cu labele înainte şi mă priveşte cu ochii lui sticloşi. Scot limba la el pentru că mă simt de parcă m-ar judeca.

E atât de linişte…

El studiază camera cu ochi mari apoi vine lângă mine. Lumina lunii îi face ochii să pară atât de clari. Uneori am senzaţia că motanul ăsta mă înţelege mai bine decât oricine.

Poate că şi înainte mă înţelegeam mai bine doar cu el, cine ştie?

Când am terminat de fumat m-am târât până lângă pat, am privit cutia albă cum lucea în lumina lunii şi am oftat. Am luat-o în mână. Pe ea era scris mare “Alex”.

Am deschis-o şi am început să plâng.

*Boulevard of broken dreams – Green Day

E vara şi soarele dogoreşte chiar dacă geamurile sunt acoperite. E sfârşitul lui iulie şi probabil că acum ar trebii să fiu la plimbare dar cu siguranţă nu într-un spital.

Soarele luminează camera albă şi aşternutul subţire pe care mă aflu.

Eu sunt Eva Boinea şi locuiesc în nord-estul României, în Iaşi sau cel puţin aşa mi-au zis ei. Ei fiind părinţii, prietenii şi toţi oameni care pretind că mă cunosc. Tot ei mi-au zis că din cauza unui accident mi-am pierdut memoria. Asta o mai cred pentru că am 17 ani şi nu am nici o amintire.

Nu, nu e adevărat. Mint. Am o amintire. O singură amintire. Un nume şi o pereche de ochi care mă bântuie. Nu am spus nimănui pentru că nu vreau să-I rănesc şi mai mult.

Femeia aceea cu părul negru şi ochii obosiţi căreia ar trebui săi spun mamă, deşi mie foarte greu, plânge şi aşa tot timpul şi probabil a plâns şi mai mult înainte să mă trezesc eu. Cum ar fi să-I spun că eu îmi amintesc de o persoană care nici măcar nu a trecut să mă viziteze.

Am încercat să reţin toate numele care mi s-au spun în ultima lună. Renata, a fost cel mai uşor de reţinut pentru că ea vine în fiecare şiş a mă vadă. Probabil mi-a fost prietena şi înainte.

Prietenii mei, care erau cu mine în maşină când a avu loc accidentul nu au trăit, dat fiind faptul că maşina s-a izbit de un tren. Toţi îmi spun că sunt norocoasă dar eu nu îi cred.

Mie mi s-au dat 17 ani şi o amintire.

To be continued.

Advertisements

One thought on “Eva & Alex – 1

  1. serban says:

    interesant….si in acelasi timp tulburator!:| . pare ciudat dar chiar imi place .:D

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

Advertisements
%d bloggers like this: