Eva & Alex – 2


Continuarea…


 

* Lady Antebellum – Need you now *

 Când am ajuns acasă, părinţii mei au sperat că-mi voi aminti măcar camera în care mi-am petrecut copilăria. Le-am zâmbit. Asta a fost tot ce am putut să fac.

Mă simţeam îngrozitor. M-am aşezat pe pat şi am strâns perna în braţe. Mă simţeam protejată. Am tras pătura peste mine şi m-am culcat.

Faptul că nu-mi aminteam când căzusem din pat nu trebuia să mi se pară ceva incredibil dar mi s-a părut şi în momentul în care m-am trezit la pământ am văzut pentru prima dată cutia albă.

Am scos-o de sub pat. Era prăfuită şi deabia am reuşit să disting sub stratul gros de praf numele „Alex”.

Am deschis-o. Înăuntrul ei erau aşezate perfect mai multe scrisori, un trandafir uscat, un bol cu nisip şi câteva scoici şi un inel.

Am luat în mâna scrisorile care erau legate cu un şnur din satin negru. Toate erau desfăcute. Probabil că eu le desfăcusem. Probabil că eu le citisem.

Prima era trimisă de la Mangalia în luna august a anului trecut.

Nu uita că azi e ziua aceea specială de care poate într-o zi vom vrea să ne amintim toată viaţa.

Sper că nu mai eşti pătrunsă de fumul ţigărilor.

Urmează-ţi inima oriunde te va duce ea, eu voi fi acolo.

Alex

M-am încruntat neînţelegând mare lucru. Eu fumez? O lună de când ce? Alex?

M-am mai uitat odată pe toate părţile plicului. Era trimisă pe 4 August.

Deci probabil că pe 4 iulie s-a întâmplat ceva…

Am deschis şi următorul plic.

Am aţipit uitându-mă la stele. E început de octombrie… sfârşit de septembrie.

Dar te rog să nu mă trezeşti.

Te văd peste tot. Te aud. Am înnebunit.

Sper că nu te doare chiar dacă pe mine da. Nu-ţi fă griji. Am făcut un scut din medalionul tău şi nimeni nu se va apropia de inima mea.

Ai grijă de tine, Mica mea rază-de-lună,

Alex.

* Paramore – We are broken *

E sâmbătă şi e soare. Bineînţeles că e frumos afară doar e primăvară. Mama deja mi-a spus doar de vreo 30 de ori să ies din casă. Poate nu ar fi chiar aşa de rea ideea.

Mă uit în oglindă. Tot am o fată de om obosit. Mă uit mai atent şi apoi încep să râd când îmi dau seama că nu sunt singura care arată aşa. Toată lumea arată aşa, însă fiecare găseşte o modalitate să se ascundă în spatele unei măşti. Eu mi-am pierdut masca şi nu am nici cea mai mică intenţie să o caut. Până la urmă mă va găsi ea oricum şi voi ajunge să fiu şi eu că ceilalţi superficială.

Îi spun mamei că plec şi ies din casă. Zâmbesc pentru o secundă când lumina soarelui începe să-mi încălzească obrajii. Mă plimb printre blocurile înalte şi observ cât de grăbită este lumea.

O femeie trece pe lângă mine privindu-mă rece. Deşi nu mi-am luat ochii de la cerul albastru i-am simţit privirea ca un cuţit în spate.

Trec mai departe.

După vreo jumătate de oră de mers aiurea, zgomotele încep să-mi polueze mintea şi mă fac să merg din ce în ce mai repede de parcă aş fugi de ceva. Realizez şi mă opresc pe o bancă într-un parc.

Sub lumina soarelui lucrurile par mai frumoase, oameni mai curaţi. Vai! Lumea devine abstractă…

Îmi revin şi îmi dau seama că am nevoie de o ţigară.

Caut prin buzunare şi îmi amintesc că probabil ţigările mele sunt sub pat. Totuşi în buzunar găsesc un pix.

Încep să desenez pe încheietura mâini tot felul de modele până ajung în palmă şi de-a lungul degetelor. Îmi admir capodopera şi zâmbesc imaginându-mi ce fete vor avea oameni când mă vor vedea pe stradă.

Şi ca să-mi verific teoria mă îndrept spre centrul oraşului.

Aveam dreptate. Sper din tot sufletul să nu ajung la fel ca ei.

Sper că atunci când voi avea un copil să nu-i spun ce să facă în viaţă pentru că eu nu am trăit în locul lui ca să pot alege. Eu vreau să-mi fac singură alegerile. Dumnezeu mi-a dat acest drept.

*Josh Joplin – Camera one*

M-am gândit să mă întorc acasă când soarele se pregătea să apună. Treceam printre oameni ca printr-o mare de umbre. Acum aveam căştile în urechi şi priveam fericită cum soarele isi luă la revedere.

Când am ajuns pe stradă care ducea spre casă, am văzut o femeie şi un bărbat îmbrăcaţi în haine vechi şi murdare, mergând ciudat. Mi-am zis că sunt doar doi nebuni şi m-am gândit că ar fi mai bine să-i ocolesc dar apoi mi-am dat seama că nu îmi pot face nimic.

Ei se opriră şi se aşezară pe o bancă discutând. Eu continuam să zâmbesc şi să privesc spre cer încercând să-i ignor. Chiar dacă aveam căştile în urechi sunt aproape sigură că l-am auzit pe bărbat zicând: „Asta e mai nebună decât noi.” Am început să râd şi am fugit spre casă.

Apoi m-am gândit cum acei nebuni probabil că aveau dreptate…

Advertisements

10 thoughts on “Eva & Alex – 2

  1. Andrei says:

    Fetita… chiar ai talent.. Esti o comoara pentru umanitate…
    Mda lasand la o parte divinizarea ta chiar imi place.. (o zice tipu care nu citeste aproape deloc) deci trebuie sa insemne ceva…
    Bafta si succese.. abia astept sa vad cum iese 😀 🙂

  2. Andrei says:

    Saraca… insa inafara de compasiune…. sunt neputincios…

  3. Andrei says:

    Eh.. C’est la vie…

  4. Andrei says:

    De ce fiecare clipa de fericire trebuie s-o platesti in lacrimi?!

  5. Andrei says:

    Mila?”Drumul pan-acasa/ e mai lung de-o mila./Tu arati durere,/el arata” nesimtire…

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

Advertisements
%d bloggers like this: