Category Archives: Eva & Alex

Eva & Alex – 3


Nu îmi mai amintesc.

Dar aș vrea.

Merg spre casă mai mult legănându-mă de pe un picior pe altul. Soarele deja dispăruse iar oamenii încet, încet  se ascundeau și ei…de lume…de tot.

O pereche de ochi mă bântuie. O pereche de ochi albastri mari și frumoși orbitează în jurul fiecărui gând al meu, de parcă ei sunt meniți să păstreze vie amintirea sa.

Înainte să  intru în casă am verificat cutia poștală. Printre facturi si reclame se afla o scrisoare pe care scria numele meu.  Știam de la cine e fără să citesc și știam că mă va învălui un sentiment de neputință și regret când voi citi fiecare cuvânt în încercarea mea de a-mi aminti trecutul.

“                                                                                                                                                       11 Iulie, Londra

Draga mea Eva,

Cine a spus că fericirea este doar o secundă a greșit. Căci fiecare secundă în care pot să te privesc mă face fericit. Nu mai aud nimic în jur și parcă tot universul se învârte în jurul tău. Aș vrea să pot să fiu mereu aproape de tine. Nu m-aș putea niciodată sătura de parfumul tău…

Mi-e dor de tine și de zâmbetul tău dulce. Întotdeauna mă amuză că încerci să pari matură, serioasă.

Ești cea mai frumoasă ființă și dacă vreodata te voi pierde…Vreau să știi că mereu te voi iubi,

                                                                                    Your s forever, Alex.

Stăteam în fața cutiei poștale cu plicul nedesfăcut în mână, amintindu-mi fiecare cuvânt din scrisorile lui.

Nu m-am putut aduna să deschid plicul nici când am ajuns în casă, nici când am intrat în cameră mea. Nici doua zile mai târziu când plicul înca era pe biroul meu și oricât aș fi încercat să mă prefac că nu este acolo îmi atrăgea constant atenția.

 M-am trântit pe pat cochetând cu ideea de ai da foc. Stăteam întinsă  privind tavanul dar ceea ce vedeam eu era mai presus de atât.

Simțeam mâinile sale calde, degetele sale lungi și subțiri prinzându-mă de mijloc. Îi simțeam respirația ușoară la ureche și bătăile inimii lui sincronizându-se cu ale mele. Mi-am arcuit spatele în timp ce el mă trăgea mai aproape. Mi-am oprit buzele pe gâtul său. Și l-am trâns înfingându-mi unchiile în spatele lui ca și cum aș fi vrut să rămână acolo pentru totdeauna.

– Niciodata să nu pleci. Niciodata să nu mă lași aici singură. Niciodată să nu crezi ca voi uita.

Pluteam într-un univers al nostru și el mi-a zâmbit și sufletul meu a început să se vindece. Ochii lui..O Doamne, ochii ăia frumoși și pătrunzători care mă hiptonitizează de fiecare dată cand îi privesc.

– Te vreau..

Am zâmbit.

– Mă ai deja.

Și într-o secundă zidul a căzut. Buzele sale erau apăsate peste ale mele și era cel mai simplu sentiment din lume. Cel mai simplu sentiment cu cea mai mare intensitate simțit. Și în timp ce buzele lui moi se mișcau peste ale mele, lacrimi calde curgeau pe obrajii mei…apoi pe ai săi. Și perfecțiunea niciodata nu părea mai aproape.

Cald si senin. Frumos si departe.  Atat de aproape in mintea mea se afla acea amintire fanstastica pe care sufletul meu o viseaza in fiecare noapte cand adorm plangand dorindu-mi sa fie adevarata.

Advertisements
Tagged

Eva & Alex – 2


Continuarea…


 

* Lady Antebellum – Need you now *

 Când am ajuns acasă, părinţii mei au sperat că-mi voi aminti măcar camera în care mi-am petrecut copilăria. Le-am zâmbit. Asta a fost tot ce am putut să fac.

Mă simţeam îngrozitor. M-am aşezat pe pat şi am strâns perna în braţe. Mă simţeam protejată. Am tras pătura peste mine şi m-am culcat.

Faptul că nu-mi aminteam când căzusem din pat nu trebuia să mi se pară ceva incredibil dar mi s-a părut şi în momentul în care m-am trezit la pământ am văzut pentru prima dată cutia albă.

Am scos-o de sub pat. Era prăfuită şi deabia am reuşit să disting sub stratul gros de praf numele „Alex”.

Am deschis-o. Înăuntrul ei erau aşezate perfect mai multe scrisori, un trandafir uscat, un bol cu nisip şi câteva scoici şi un inel.

Am luat în mâna scrisorile care erau legate cu un şnur din satin negru. Toate erau desfăcute. Probabil că eu le desfăcusem. Probabil că eu le citisem.

Prima era trimisă de la Mangalia în luna august a anului trecut.

Nu uita că azi e ziua aceea specială de care poate într-o zi vom vrea să ne amintim toată viaţa.

Sper că nu mai eşti pătrunsă de fumul ţigărilor.

Urmează-ţi inima oriunde te va duce ea, eu voi fi acolo.

Alex

M-am încruntat neînţelegând mare lucru. Eu fumez? O lună de când ce? Alex?

M-am mai uitat odată pe toate părţile plicului. Era trimisă pe 4 August.

Deci probabil că pe 4 iulie s-a întâmplat ceva…

Am deschis şi următorul plic.

Am aţipit uitându-mă la stele. E început de octombrie… sfârşit de septembrie.

Dar te rog să nu mă trezeşti.

Te văd peste tot. Te aud. Am înnebunit.

Sper că nu te doare chiar dacă pe mine da. Nu-ţi fă griji. Am făcut un scut din medalionul tău şi nimeni nu se va apropia de inima mea.

Ai grijă de tine, Mica mea rază-de-lună,

Alex.

* Paramore – We are broken *

E sâmbătă şi e soare. Bineînţeles că e frumos afară doar e primăvară. Mama deja mi-a spus doar de vreo 30 de ori să ies din casă. Poate nu ar fi chiar aşa de rea ideea.

Mă uit în oglindă. Tot am o fată de om obosit. Mă uit mai atent şi apoi încep să râd când îmi dau seama că nu sunt singura care arată aşa. Toată lumea arată aşa, însă fiecare găseşte o modalitate să se ascundă în spatele unei măşti. Eu mi-am pierdut masca şi nu am nici cea mai mică intenţie să o caut. Până la urmă mă va găsi ea oricum şi voi ajunge să fiu şi eu că ceilalţi superficială.

Îi spun mamei că plec şi ies din casă. Zâmbesc pentru o secundă când lumina soarelui începe să-mi încălzească obrajii. Mă plimb printre blocurile înalte şi observ cât de grăbită este lumea.

O femeie trece pe lângă mine privindu-mă rece. Deşi nu mi-am luat ochii de la cerul albastru i-am simţit privirea ca un cuţit în spate.

Trec mai departe.

După vreo jumătate de oră de mers aiurea, zgomotele încep să-mi polueze mintea şi mă fac să merg din ce în ce mai repede de parcă aş fugi de ceva. Realizez şi mă opresc pe o bancă într-un parc.

Sub lumina soarelui lucrurile par mai frumoase, oameni mai curaţi. Vai! Lumea devine abstractă…

Îmi revin şi îmi dau seama că am nevoie de o ţigară.

Caut prin buzunare şi îmi amintesc că probabil ţigările mele sunt sub pat. Totuşi în buzunar găsesc un pix.

Încep să desenez pe încheietura mâini tot felul de modele până ajung în palmă şi de-a lungul degetelor. Îmi admir capodopera şi zâmbesc imaginându-mi ce fete vor avea oameni când mă vor vedea pe stradă.

Şi ca să-mi verific teoria mă îndrept spre centrul oraşului.

Aveam dreptate. Sper din tot sufletul să nu ajung la fel ca ei.

Sper că atunci când voi avea un copil să nu-i spun ce să facă în viaţă pentru că eu nu am trăit în locul lui ca să pot alege. Eu vreau să-mi fac singură alegerile. Dumnezeu mi-a dat acest drept.

*Josh Joplin – Camera one*

M-am gândit să mă întorc acasă când soarele se pregătea să apună. Treceam printre oameni ca printr-o mare de umbre. Acum aveam căştile în urechi şi priveam fericită cum soarele isi luă la revedere.

Când am ajuns pe stradă care ducea spre casă, am văzut o femeie şi un bărbat îmbrăcaţi în haine vechi şi murdare, mergând ciudat. Mi-am zis că sunt doar doi nebuni şi m-am gândit că ar fi mai bine să-i ocolesc dar apoi mi-am dat seama că nu îmi pot face nimic.

Ei se opriră şi se aşezară pe o bancă discutând. Eu continuam să zâmbesc şi să privesc spre cer încercând să-i ignor. Chiar dacă aveam căştile în urechi sunt aproape sigură că l-am auzit pe bărbat zicând: „Asta e mai nebună decât noi.” Am început să râd şi am fugit spre casă.

Apoi m-am gândit cum acei nebuni probabil că aveau dreptate…

Eva & Alex – 1


*Prefaţă

La capătul drumului meu va începe un altul. Poate unul mai lin, mai frumos, mai liniştitor şi poate va avea indicatoare. Al meu nu a avut nici măcar o săgeată, nici măcar un felinar după care să mă ghidez. Eu am mers orbeşte de-a lungul şinelor de tren, înconjurată de gunoaie, iarba îngălbenită, oameni în gri şi cu fete obosite.

Arctic Monkeys- Fluorescent Adolescent

Soarele şi-a pierdut intensitatea în ultima vreme. Înainte aşteptam răsăritul cu sufletul pierdut printre nori acum nu-i mai văd strălucirea.

Mă uit în oglindă şi văd o fată ştearsă cu cearcăne proeminente şi par ciufulit. Oftez. Îmi prind părul într-o coadă lejeră şi mă întorc în cameră.

Arunc mai întâi o privire în camera părinţilor. Patul era făcut. Mama e probabil în bucătărie şi tata probabil a plecat pe la 4.

Îmi i-au pe mine tricoul acela pe care scrie “M-am născut deştept, dar educaţia m-a prostit.” – era a unui prieten. Mi-a plăcut prea mult aşa i lam luat. Blugi, adidaşi şi puţin parfum, ghiozdanul e cam tot ce am nevoie apoi mă îndrept spre uşă.

– Unde crezi că pleci?

Îmi ţin respiraţia o secundă apoi îmi zic că oricum nu funcţionează şi mă întorc ca un copil prins cu mâţa în sac.

Mă aşez la masă fără să scot un cuvânt.

Mama îmi pune în faţă un castron cu lapte şi cereale. Simt că am să vomit dacă-l mănânc.

Nu îndrăznesc s-o privesc în ochi pentru că ştiu că-şi va face griji toată ziua dacă nu mănânc.

Dup ace i-au prima înghiţitură simt cum ea se relaxează şi se întoarce la treburile ei.

– La cât vii azi? Mă întreabă ea.

Mă gândesc puţin. Orele se termină la 3 poate pentru mine la 1 dacă plec de la chimie şi sport.

– La 3, îi spun în final.

Termin de mâncat, îmi spăl castronul şi dau să ies.

– Iar te-ai dat cu ojă neagră? Nu era o întrebare şi mă simt oarecum insultată.

Oftez.

Mă uit la ceas.

– Mamă, întârzii la şcoală.

– Bine, bine du-te.

Trântesc unsă şi cobor cele 5 etaje cât pot de repede.

Claudia mă aşteaptă în faţa blocului.

– Mâine nu te mai aştept, se plânse ea.

– Aşa ai spus şi ieri.

Îţi dădu ochii peste cap.

Mergem spre şcoală iar eu zâmbesc oarecum când văd că începe primăvara.

– Mă sunat Sergiu, îmi spune ea cu un zâmbet prostesc pe faţă.

O privesc dezgustată.

– Şi? Spun eu mai mult din politeţe, nu pentru că m-aş interesa ce minciuni i-a mai spus Sergiu ca să o facă să credea că o iubeşte.

În următoarele minute deja regret că am spus acel “şi” pentru că ea a început să îmi povestească fiecare detaliu al conversaţiei ei de 3 minute şi 57 de secunde.

Când am ajuns la şcoala am avut noroc de gălăgia de pe coridoare şi aşa Claudia s-a oprit din povestit.

Prima oră, engleza. Ora de somn căci profesoara nu pare mai entuziasmată decât un copil când îi dai legume când vine la noi în clasă.

– Tema? Întreabă profesoară.

– Nu… se aude din spatele clasei.

Ea oftează ştiind că răspunsul era de fapt “da”. În pauză am vorbit cu Renata să ieşim în weekend. Ea e mai tot timpul ocupată cu facultatea chiar dacă e în vacanţă sau nu.

Am fost surprinsă că încă mă mai sună.

Până la urmă am rămas la toate orele idioate şi m-am întors acasă fără să fiu atentă la drum.

În casă nu era nimeni aşa că în sfârşit mă simţeam relaxată că nu mai trebuie să mă prefac. Am deschis calculatorul iar fereastra de messenger a apărut zâmbitoare pe ecran. Erau peste 30 de bulinuţe galbene fiecare cu un alt nume dar pentru mine toţi acei oameni erau nişte necunoscuţi.

Am dat drumul la muzică şi boxele au început să bubuie şi m-am aşezat în pat. Tata a intrat ca de obicei în cameră, a dat volumul la minim şi a ieşit. Am oftat dar nu m-am ridicat din pat.

Spre seară m-am apucat de scris dar până la ora 10 deja începeam să mă plictisesc. Am stins lumina şi m-am culcat.

*Paramore – The only exception

Era ora 3 şi telefonul meu a început să vibreze sub pernă. Mă trezesc obişnuită de acum cu ideea.

Deschid geamul larg şi aprind o ţigară.

Mă urc e fereastră şi încep să număr câte lumini sunt aprinse la blocurile din jur. Am renunţat de mult să număr stele.

Lumina lunii lasă o pată de lumină pe covor până sub patul meu, făcându-mă să observ o cutie albă. Nu am mai deschis-o de mult.

Privesc cum nimeni nu se plimba pe alee şi parcă pare mai frumoasă aşa. În seara asta am văzut doar 2 maşini.

Uşa camerei mele se mişca încet. Îmi amintesc că am uitat s-o încui şi speriată arunc ţigara pe geam. Era doar Fifi. Oftez şi aprind alta.

Fifi se tolăneşte pe patul meu cu labele înainte şi mă priveşte cu ochii lui sticloşi. Scot limba la el pentru că mă simt de parcă m-ar judeca.

E atât de linişte…

El studiază camera cu ochi mari apoi vine lângă mine. Lumina lunii îi face ochii să pară atât de clari. Uneori am senzaţia că motanul ăsta mă înţelege mai bine decât oricine.

Poate că şi înainte mă înţelegeam mai bine doar cu el, cine ştie?

Când am terminat de fumat m-am târât până lângă pat, am privit cutia albă cum lucea în lumina lunii şi am oftat. Am luat-o în mână. Pe ea era scris mare “Alex”.

Am deschis-o şi am început să plâng.

*Boulevard of broken dreams – Green Day

E vara şi soarele dogoreşte chiar dacă geamurile sunt acoperite. E sfârşitul lui iulie şi probabil că acum ar trebii să fiu la plimbare dar cu siguranţă nu într-un spital.

Soarele luminează camera albă şi aşternutul subţire pe care mă aflu.

Eu sunt Eva Boinea şi locuiesc în nord-estul României, în Iaşi sau cel puţin aşa mi-au zis ei. Ei fiind părinţii, prietenii şi toţi oameni care pretind că mă cunosc. Tot ei mi-au zis că din cauza unui accident mi-am pierdut memoria. Asta o mai cred pentru că am 17 ani şi nu am nici o amintire.

Nu, nu e adevărat. Mint. Am o amintire. O singură amintire. Un nume şi o pereche de ochi care mă bântuie. Nu am spus nimănui pentru că nu vreau să-I rănesc şi mai mult.

Femeia aceea cu părul negru şi ochii obosiţi căreia ar trebui săi spun mamă, deşi mie foarte greu, plânge şi aşa tot timpul şi probabil a plâns şi mai mult înainte să mă trezesc eu. Cum ar fi să-I spun că eu îmi amintesc de o persoană care nici măcar nu a trecut să mă viziteze.

Am încercat să reţin toate numele care mi s-au spun în ultima lună. Renata, a fost cel mai uşor de reţinut pentru că ea vine în fiecare şiş a mă vadă. Probabil mi-a fost prietena şi înainte.

Prietenii mei, care erau cu mine în maşină când a avu loc accidentul nu au trăit, dat fiind faptul că maşina s-a izbit de un tren. Toţi îmi spun că sunt norocoasă dar eu nu îi cred.

Mie mi s-au dat 17 ani şi o amintire.

To be continued.

Advertisements